Ioan Micu Moldovan (numit și Moldovănuț), s-a născut în 13 iunie 1833, în satul Varfalău, într-o familie de țărani români, părinţii săi fiind Dochia-Domițiana și Vasile Moldovan. A efectuat studii de istorie și de teologie, ca elev și continuator al lui Timotei Cipariu. Profesor de teologie la Seminarul Greco-Catolic din Blaj, a publicat numeroase lucrări istorice. A deținut de asemenea funcţia de președinte al Societății Astra între anii 1894-1901, după decesul lui Gheorghe Barițiu, iar în anul 1895 a fost ales membru activ al Academiei Române din București.
În memoria lui Ioan Micu Moldovan, satul Varfalău a fost redenumit în perioada interbelică în Moldovenești, numele utilizat şi astăzi de satul şi comuna clujeană de la vest de Turda.
Poate puţini cunosc faptul că din satul Moldoveneşti se trage un istoric, teolog, folclorist, filolog și pedagog român, canonic greco-catolic, membru titular al Academiei Române, în persoana lui Ioan Micu Moldovan. În acest an se împlinesc 100 de ani de la moartea sa, un motiv întemeiat de a vorbi despre realizările sale de-a lungul vieţii.
Printre lucrările sale literare trebuie amintite “Actele sinodali ale Baserecei Române de Alba Julia și Făgărașiu” (1869-1872), “Dicțiunarelu latinu românu pentru începetori” (1864), “Scrisoare adresată probabil lui Matei Eminescu” (1899), “Geografia Ardealului: pentru școlele poporali” (1866).
Lecţii de istorie
Ioan Micu Moldovan este unul dintre autorii Pronunciamentului de la Blaj, declarația politică a adoptată în mai 1868, la împlinirea a 20 de ani de la Adunarea de la Blaj. Pronunciamentul, inițiat de Ioan Rațiu și George Barițiu, a fost prezentat la Blaj în timpul unei adunări populare, la care au participat în jur de 60.000 de țărani din Transilvania.
Pronunciamentul s-a pronunțat pentru autonomia Transilvaniei și pentru repunerea în vigoare a legilor adoptate de Dieta de la Sibiu în 1863, anume legea privind egalitatea politică și confesională a națiunii române, precum și legea prin care limba română a fost declarată limbă oficială în Marele Principat al Transilvaniei, alături de limba maghiară și germană. Pronunciamentul a solicitat redeschiderea Dietei Transilvaniei.
Pronunciamentul a fost publicat în ziarele de limba română din Transilvania, în România și în țările vestice. Drept răspuns, Ministrul Justiției din Ungaria a inițiat proceduri publice împotriva semnatarilor, printre care Vasile Rațiu, președintele capitulului metropolitan şi bineînţeles profesorul Ioan Micu Moldovan.
Despre viaţa şi activitatea lui Ioan Micu Moldovan
Mai mult legată de Blaj decât de Moldoveneşti, viaţa academicianului Ioan Micu Moldovan a fost descrisă în cuvinte frumoase de Maria Răsvan. “Foarte mare a fost, în schimb, figura sa morală şi intelectuală, care l-a situat între cei mai de seamă slujitori ai învăţământului, luptători şi cărturari pentru drepturile poporului român şi oameni aleşi ai Bisericii Creştine. (…) A reuşit, datorită inteligenţei, dârzeniei şi stăruinţei ce-i caracteriza toată viaţa, să îşi termine studiile elementare din satul natal, de la Pesta şi Viena, iar mai apoi pe cele secundare de la Blaj”.
După ce îşi ia licenţa în teologie, încă din primii ani de profesorat el va deveni directorul tipografiei diecezane din Blaj. “La iniţiativa sa printre primele editoriale apărute, se vor înregistra numeroase manuale pentru şcolile confesionale greco-catolice, elementare şi medii, prin reviste pedagogice, înscrise cu numele de „Foaia şcolastică”, necesare mai ales pentru exercitarea activităţii cadrelor didactice. Posibilităţile tipografice din Blaj fiind limitate, Ioan Micu Moldovan se va îngriji să procure manuale şcolare tipărite la Sibiu, legăturile sale fiind mai strânse cu editorii Willhelm Krafft şi S. Filtsch, dovadă fiind cele 164 de scrisori primite de la aceştia”.
Ioan Micu Moldovan ajunge pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei bisericeşti: canonic mitropolitan, ales în anul 1879, vicar capitular între 1892-1895, vicar general arhidicezan la 1895, prelat papal la 1901. S-a stins din viaţă la 20 septembrie, 1915, lăsând în urmă izvorul cel cristalin al învăţăturilor sale, multitudinea de studii şi articole, în lumina ce abia licărea la căpătâiul său, smerit, fără prea mult fast, aşa cum el însuşi aclama: „că de pompă m-am ferit în toată viaţa mea”!
