În luna noiembrie a ieșit de sub tipar primul volum al cărții „Acapararea și înstrăinarea terenurilor agricole din România”, lucrare de cercetare dar și de investigație, realizată de Aurelian Buliga, argeșean la origini, doctor în agronomie și cercetător științific. Abordarea este una fără precedent, autorul propunându-și să tragă un puternic semnal de alarmă asupra consecințelor fenomenului acaparării și înstrăinării terenurilor agricole din țara noastră, un fenomen care, în viziunea lui Aurelian Buliga, atentează la identitatea și suveranitatea națională a României!
- Care au fost motivele care v-au inspirat să analizați subiectul acaparării și înstrăinării terenurilor agricole?
- Contextul global post-COVID-19 a determinat statele lumii să-și regândească prioritățile economice și strategice. Asistăm în această perioadă cum deglobalizarea și protecționismul câștigă teren, iar competiția pentru resurse esențiale devine din ce în ce mai acerbă. Această dinamică forțează statele să fie mai autonome și mai reziliente, cu o atenție sporită asupra propriilor resurse critice, printre care terenurile agricole.
Războiul din Ucraina introduce o nouă dimensiune strategică în această competiție: securitatea alimentară globală. Ucraina, cu cele 42 de milioane de hectare de teren agricol extrem de fertil, este unul dintre principalii furnizori de cereale la nivel mondial, iar conflictul a perturbat accesul la aceste resurse vitale.
În fața acestor provocări globale, România trebuie să își reevalueze propriile resurse agricole, întrucât terenurile sale fertile reprezintă o componentă esențială a securității alimentare naționale. Într-o perioadă în care securitatea alimentară devine o prioritate strategică la nivel mondial, este esențial ca România să își cunoască precis resursele, să fie conștientă de terenurile agricole pe care le-a înstrăinat și să ia măsuri pentru a proteja acest patrimoniu vital. Acest demers nu este important doar pentru a asigura stabilitatea internă și reziliența economică, ci și pentru a poziționa România mai favorabil în contextul unei posibile vulnerabilități alimentare globale.
- Ați invocat deglobalizarea. Ce presupune aceasta?
- După mai multe decenii în care globalizarea a fost un motor de creștere economică și integrare internațională, acest proces a intrat într-o fază de încetinire semnificativă. Această schimbare reflectă o serie de factori politici, economici și geopolitici care au redirecționat atenția către politici naționale și protecționiste, limitând astfel ritmul schimburilor comerciale și al cooperării internaționale. Astfel, lumea se confruntă acum cu un nou fenomen: deglobalizarea. Aceasta marchează o schimbare de paradigmă, în care procesele de integrare globală, sunt inversate sau încetinite, reflectând o reorientare către priorități naționale și regionale. Acesta implică o retragere parțială a economiilor naționale din rețelele globale de producție, comerț, investiții și chiar mobilitatea persoanelor și ideilor. Deglobalizarea nu înseamnă însă o revenire completă la economii închise, ci mai degrabă o reorientare spre localism și regionalism, în contextul unor schimbări economice și politice globale.
- Cum au devenit dintr-o dată terenurile agricole de interes?
- Terenurile agricole nu au devenit importante peste noapte. De fapt, rădăcinile competiției globale pentru aceste resurse vitale au fost plantate încă din perioada crizei alimentare din 2007- 2008, când prețurile alimentelor de bază au atins niveluri record, iar securitatea alimentară a devenit o prioritate națională pentru multe țări. Această criză a evidențiat dependența globală de terenurile agricole și capacitatea lor de a asigura stabilitatea alimentară. Astfel, guvernele și corporațiile din țările bogate, conștientizând vulnerabilitatea lanțurilor de aprovizionare cu alimente, au început să investească masiv în achiziționarea și controlul terenurilor agricole din regiunile mai puțin dezvoltate.
Într-o lume globalizată, terenurile agricole nu mai sunt doar surse de hrană, ci și instrumente de influență geopolitică. Țări precum China, Japonia, state din Golf, dar și investitori privați au achiziționat suprafețe vaste de teren în Africa, Asia și America Latină, generând un fenomen cunoscut sub numele de „land grabbing” (acapararea de terenuri). Această practică nu doar că intensifică competiția pentru terenuri, dar generează și conflicte sociale și economice în țările gazdă, deoarece resursele care anterior erau gestionate la nivel local sunt acum destinate pieței globale.
În plus, schimbările climatice și presiunea de a susține o populație globală în creștere au adăugat și mai multă importanță acestor terenuri. Regiunile care anterior nu erau considerate esențiale au devenit atrăgătoare pentru investiții, deoarece schimbările în regimul climatic le-au făcut mai propice agriculturii. În consecință, terenurile agricole sunt acum privite nu doar prin prisma resurselor alimentare, ci și ca resurse strategice, la fel de importante ca petrolul sau mineralele rare.
- Chiar era nevoie de o astfel de cercetare științifică în România?
- Da, absolut. România se confruntă de ani buni cu un fenomen care amenință nu doar agricultura, ci și identitatea și stabilitatea comunităților rurale. În multe cazuri, terenurile agricole sunt achiziționate de investitori străini sau de mari companii, iar fermierii români pierd controlul asupra unei resurse esențiale pentru traiul lor. Problema este una de interes național și este puțin cercetată, mai ales din perspectiva impactului social, economic și cultural. O astfel de cercetare este necesară pentru că aduce claritate și transparență asupra modului în care terenurile agricole sunt vândute, arendate și gestionate.
- În spațiul public s-a susținut că tema acaparării și înstrăinării terenurilor agricole ar reprezenta un „subiect capcană”, „subiect fals”...
- O lungă perioadă de timp, în România s-a evitat discuția despre pământ, despre identitatea istorică și despre perspectivele de viitor. Astfel, tinerelor generații li s-a cultivat ideea că legătura cu pământul strămoșesc și sacrificiile făcute de înaintași pentru apărarea acestuia nu mai sunt actuale. Oricine îndrăznește să abordeze problema resurselor naționale și a interesului național este adesea marginalizat, etichetat ca „putinist” sau „eurosceptic.”
În România, au fost comise erori semnificative atât prin implementarea Legii nr. 18/1991, cât și prin liberalizarea pieței funciare. Legea nr. 18/1991, deși a reprezentat un pas necesar în procesul de retrocedare a proprietăților și în tranziția către economia de piață, a fost marcată de probleme de implementare și lacune legislative care au afectat stabilitatea și eficiența sistemului agricol. Liberalizarea pieței funciare, pe de altă parte, a creat vulnerabilități suplimentare, expunând terenurile agricole la riscuri de concentrare și înstrăinare excesivă, cu implicații pe termen lung asupra securității alimentare și dezvoltării rurale sustenabile. Astăzi, pe fondul transformărilor geopolitice, această lipsă de prioritizare națională riscă să ne coste, într-un moment în care devine tot mai evidentă nevoia unei reorientări către protejarea și gestionarea sustenabilă a resurselor proprii.
- Se poate considera că momentul actual este propice pentru a aborda terenurile agricole ca subiect de interes național?
- Lucrez la această cercetare de mai bine de doi ani și am dezvoltat în paralel trei volume. România a intrat în campanie electorală acum trei luni, iar discursul public este dominat de subiecte lipsite de relevanță. Lipsesc analizele asupra a ceea ce s-a realizat în acești ultimi ani și lipsesc de asemenea și soluțiile de punere în practică a promisiunilor electorale. O persoană urmează să ajungă președintele țării iar alte câteva sute urmează să facă parte din parlamentul României. Iar eu lansez acest volum cu titlu: „De ce NU vrem să știm cât teren agricol NU mai aparține românilor”.
Este greu de conceput apatia care a cuprins întreaga societate în fața unor probleme majore: gestionarea resurselor naturale, securitatea și suveranitatea alimentară, depopularea, găsirea unor soluții pentru reformarea sistemului educațional etc. Aceste teme trebuie să devină fundamentale într-o dezbatere veritabilă despre viitorul național și despre interesele strategice ale României.
- Care este mesajul principal al cărții și cui îi este dedicată în mod special?
- Cartea este pentru toată lumea. Mesajul principal este o invitație la conștientizare și reflecție. Scopul său principal este acela de a răspunde la o întrebare esențială în spațiul public românesc, în contextul unei campanii electorale în desfășurare: „De ce nu vrem să aflăm cât teren agricol este vândut cetățenilor străini?” O întrebare secundară ce derivă din această problematică este: „De ce a renunțat președintele Klaus Werner Iohannis la preocuparea sa legată de înstrăinarea terenurilor agricole?”.
„De ce nu vrem să știm cât teren agricol nu mai aparține românilor” reflectă o combinație complexă de factori, precum lipsa de transparență din partea instituțiilor, ambiguitatea clasei politice și apatia societății civile.
- Cercetarea abordează un fenomen global, dar și situația din România. Ce diferențe și asemănări majore ați observat între cele două?
- În ceea ce privește alte regiuni ale lumii, procesul de preluare a terenurilor agricole a fost adesea caracterizat prin metode coercitive. În contrast, în România, discuția nu se poate limita la conceptul de acaparare (land grabbing), deoarece înstrăinarea voluntară a terenurilor reprezintă o cauză semnificativă a acestei probleme. Lucrarea de față analizează atât diferențele, cât și asemănările dintre aceste două fenomene, evidențiind totodată complexitatea interacțiunilor dintre ele și impactul pe care îl au asupra comunităților rurale: „înstrăinarea este mai graduală și are loc prin tranzacții legale repetate de-a lungul unui interval de timp, care, în cele din urmă, duc la pierderea controlului local asupra terenurilor; acapararea terenurilor implică o preluare rapidă și vizibilă a resurselor agricole, înstrăinarea terenurilor este un proces mai subtil, dar care are efecte similare, culminând cu l marginalizarea fermierilor și pierderea autonomiei economice a regiunilor rurale”.
- Acapararea și înstrăinarea terenurilor agricole afectează securitate alimentară?
- Pandemia de COVID-19 a expus vulnerabilitățile lanțurilor globale de aprovizionare, iar perturbările în producție, distribuție și transport au exercitat o presiune semnificativă asupra rețelelor alimentare. Aceasta a evidențiat interconectivitatea globală și impactul asupra sistemului alimentar, forțând marii producători să restricționeze exporturile pentru suveranitate alimentară, în timp ce țările dependente de importuri au fost amenințate de crize alimentare. Schimbările climatice, conflictele armate și pandemiile au potențialul de a destabiliza rapid securitatea alimentară globală, declanșând crize greu de anticipat și de gestionat. După părerea mea este o chestiune gravă să ne încredem prea mult în comerțul modern bazat pe produse alimentare din import.
În prezent, din punct de vedere teoretic și legislativ, se urmărește oficializarea și dezvoltarea lanțurilor scurte de aprovizionare dintre sat și oraș. Strategia „De la fermă la furculiță”, parte a Pactului Verde European, își propune să încurajeze acest tip de aprovizionare. Totuși, fermierii români privesc inițiativa cu reticență, considerând-o, în parte, nerealistă pentru condițiile locale și influențată de diferențele de dezvoltare economică între statele membre ale Uniunii Europene.
Transformările satului românesc după 1989 au fost profunde, afectate de migrație internă și externă în căutarea unor oportunități economice. Acest fenomen a dus la îmbătrânirea populației rurale și la o scădere semnificativă a forței de muncă disponibile în agricultură, cu impact direct asupra capacității de producție agricolă.
În acest context, consider că este imperios necesar să discutăm despre sursele noastre de hrană: ce consumăm, de unde provin alimentele și cum ne putem asigura o aprovizionare stabilă în eventualitatea unor noi crize globale. Orice discuție despre securitatea alimentară începe inevitabil cu proprietarul: stăpânul terenului decide ce se cultivă, cum se cultivă și, poate cel mai important, destinația producției.
(Va urma)
