Pentru că am intrat în Postul Mare, vă propunem un material cu tentă religioasă, dar care poate reprezenta la fel de bine, o pagină valoroasă de istorie sau etnografie locală.
„De mici, borşenii erau apropiaţi de biserică. Când auzeau că bate clopotul își făceau cruce. Era ceva solemn, ceva ce depăşea raţiunea, era un dat creştin ce impunea un gest, fără explicaţii.
De frică, din imitaţie, sau datorită dăngănitului de clopot ori poate acea jumătate de an de religie la care participau, ţinută în biserică, tot a rămas ceva din educaţia creştină pentru restul existenţei.
Era aproape un ritual. Nimeni nu se atingea de mâncarea aşezată pe masă până nu venea capul familiei. Ridicat în capul mesei, spunea Tatăl Nostru, mulţumea lui Dumnezeu pentru bucate, apoi mâncau liniştiţi. Chiar aveau o teamă de Dumnezeu.
În fiecare duminică femeile și bărbații mergeau la biserică, dar înainte, se oprea pe la vreo ruda din centrul satului să-şi schimbe încălţămintele pline de noroi sau de praf, culese de pe coclaurile dealului.
Se auzea clopotul că trage din nou pentru slujbă.

,,Hai, tu Marişcă, că a începe slujba, că trage a doua oară."
Tinerii urcau în podul biserici (balcon); aşa făceam, pentru că de acolo puteai să duci acasă dovada că ai fost la biserică ,,să mă vadă cineva dintre adulţi, pe care să-l invoc dacă mă întreabă mama,, .
Clopotar era bătrânul Man, Fătu din Ogradă, care avea patru ficiori, Trifan, Romi, Simion şi Ioan. De multe ori Trifan, ducea copii în turla înaltă a bisericii ,,la tras de clopote,,. Fiecare borşan ştia ritmul de tragere a clopotelor. Clopotele se utilizau distinct, în funcţie de evenimente.
Pentru slujba de Duminică şi Sărbători se trăgeau toate cele trei clopote, repetat la intervale egale, de trei ori. Pentru a anunţa ţăranul pe hotar că a sosit ora prânzului, să mănânce; trăgea şi pentru ojină, să mai ia ultima îmbucătură din straiţă; se mai auzea apoi glasul clopotului mare, în acea zi, doar spre asfinţit. Timpul era evaluat după clopot.
Alta era tehnica de tras clopotele pentru mort. Cu toate clopotele, ceva special. Când pleacă carul mortuar spre cimitir începeau să se tragă toate clopotele. Clopotarul vedea din turnul bisericii. Un ritm de jele. Se spunea: „ce om a fost, uite, şi clopotele plâng după el”. La opririle de la intersecţii sau în dreptul unor simboluri creştine, cortegiul se oprea, preotul mai citea din Sfânta Scriptură, clopotele încetau, apoi îşi reluau dăngănitul la repornirea carului mortuar.
Clopotele erau trase şi în alte scopuri, altele decât pentru procesiunile religioase. Un sunet de îţi producea fiori, ţi se ridica părul prin clop, oriunde erai pe hotar, când auzeai clopotul mic bătut în dungă! Scotea un sunet strident, înfricoşător. Clopotul mare, batut ,,în dungă,,, tonul prin care se comunica populaţiei, că în comună este o situaţie de mare pericol; era foc, incendiu, a trăsnit o şură sau o casă. Ridicai imediat privirea spre sat să vezi de unde iese fum. Imediat fugeai spre locul cu pricina, dacă era în drum luai şi găleata, să ajuţi la stingerea focului.
Or, dacă dinspre Dăbâca, la Nord sau Est, se ridicau nori grei negri, ce vesteau o furtună mare, Trifanu’ Fătului alerga spre biserică şi trăgea clopotele „de vreme grea”, pentru a avertiza oamenii de pe câmp, dar şi pentru a împrăştia norii; preotul făcea slujbă în biserică, iar ţăranul se ruga să fie ocolit de „cele rele”.
Era o comunicare nonverbală, perpetuată de sute de ani pentru avertizarea oamenilor.
Dar în comună se petreceau multe alte evenimente de interes general, despre care locuitorii trebuiau să fie înştiinţaţi, să li se comunice, prin viu grai.
Ziua, de obicei înainte de amneazăzi, ori înainte de a se însera, liniştea satului era tulburată grav. Se auzeau câini în lanţ lătrând agresiv, găinile şi curcile speriate făceau gălăgie, iar gâştele îşi luau zborul precipitat de pe străzi sau pâraie prin curţile oamenilor. Gospodarii ieşeau din case sau lăsau treburile, din grădini, să vadă motivul larmei. Lumea pe la porţi, agitată, curioasă şi dintr-odată, când lumea se întreba, ce s-a întâmplat? – ca prin minune se făcea linişte. Dinspre sat se auzeau bătăile de dobă ale lui badea Ioan Boancă. Tot mai intense, mai aproape, apoi apărea, păşind apăsat, bătrânul dobaş, cu doba de gât, înconjurat de trei–patru căţei, care nu mai alergau prin curţile oamenilor, nu lătrau, ci stăteau aproape liniştiţi lângă el. La un moment dat, după ce considera că sunt oameni adunaţi pe la porţi, toba tăcea şi răsuna glasul lui puternic.
- Ascultaţi oameni buni! Ascultaţi oameni buni! Poruncă de la Primărie! Toată lumea să măture drumul, să-şi cureţe şanţurile, să-şi bată parii pe margine şi să-i văruiască. Prunii de pe marginea şanţului să fie văruiţi!
„Porunca” transmisă prin vocea lui badea Ioan Boancă, chiar dacă nu erai prezent se răspândea în mase, şi nimeni nu o comenta.
Boanca era o sperietoare şi pentru copii. Cei mai puţin cuminţi era atenţionaţi de părinţi: „dacă mai faci…te dau la Boanca să te bage în dobă”! Copii erau ascunzi după colţul casei, prin podul poieţii, numai să nu ne bage în dobă. Deci, acea dobă a Boanchi era şi un mijloc de prevenire a faptelor negative de către copii.
Rostul acelor căţei, care produceau frică, dar nu muşcau, dar lătrau, era de a alerga orătăniile, cu scopul de a produce hărmălaia printre animalele gospodarului, şi aşa mobiliza ţăranul să iasă la poartă, să asculte Porunca!
„Comunicarea în mase”, cu doba lui Boanca, avea eficienţa maximă, Vinerea. Toţi borşenii ştiu, că la Borşa era târg. Lume multă şi de pe sate. Când târgarii băteau palma, cumpărând o mânză sură, şi se îndreptau spre crâşma lui Broscoi sau a lui Mitru să bea aldămaşul, liniştea era tulburată. Tranzacţiile încetau şi explosiv, sunetelor dobei lui Boanca străbăteau târgul!
- Ascultaţi oameni buni! Ascultaţi oameni buni…
Apoi, badea Ioan Boancă a murit, doba a fost preluată de fiul lui Traian, dar utilitatea acestui gen de comunicare a pierit.
Evenimentele comunei sau poruncile stăpânirii către „supuşi”, nu se mai comunică prin clopote sau doba lui badea Ioan Boancă, ci prin mass-media modernă şi gadget-uri sofisticate”.
Fragmentul, transmis cu amabilitate de prof. Ciprian Varga-directorul Şcolii Gimnaziale Borşa, face parte din cartea memoralistică „Am regăsit copilăria”. Memorial nostalgic a borșanului Alexandru Bochiș, (Borșanul), plecat de mulţi ani în Arad.

Să purtăm mereu în suflet spiritul primenitor al acestui anotimp, să avem parte de o viaţă plină de împliniri, dragoste şi armonie cu sine şi cei dragi.
De 8 Martie, la mulţi ani tuturor femeilor!
Primăria şi Consiliul Local Borşa
Primar, Mariana Secară