În prefaţa unei scrieri monografice, autorul mărturisea că şi-a imaginat întotdeauna Istoria ca fiind un cocostârc uriaş care calcă cu grijă şi pe alese doar în locurile istorice clasice: de la Sarmisegetuza păşeşte pe Alba Iulia, de acolo pe Călugăreni, de acolo se îndreaptă spre Vaslui. Şi îşi pune singur întrebarea “Ce să caute Măreaţa Istorie la mine în sat? Aici Istoria nici măcar nu ar avea ce să vadă în afară de nişte ţărani care ară, sapă, cosesc, mulg bivolii, seceră, ori scot piatră din „baie” ca să-şi facă case, grajduri sau garduri, în afară de nişte copii care păzesc primăvara oile ori primăvara sapă cu beţe ascuţite pe sub gardurile de spini căutând  „baraboii” ori prind peşti cu mâna pe sub râpele şi cânepile puse la topit în Valea Borşii.  
În orice loc am umbla prin comuna noastră ne-am întâlni cu trecutul.  Dovadă stau „holomburile” sau uneltele de piatră din Epoca de Piatră, descoperite în Giula sau lângă biserica reformată din Ciumăfaia sau Borşa, cioburile de vase, de pe dealul Măzărişte sau Fiarău din Ciumăfaia, altarele de la “villa rustica” din Ciumăfaia din vremea romanilor etc. peste care am călcat cu toţii fără să ştim că păşim pe Istorie. Istoria vie începe o dată cu aşezarea numelor peste obiecte şi peste pământuri şi peste oameni. Dovadă că Istoria trece prin satul nostru e faptul că toate locurile (dealuri, râturi, fântâni) şi toţi oamenii au nume. Numele sunt memoria şi Istoria şi mândria  noastră. Fiecare loc e al cuiva şi fiecare om e al cuiva.     
Comuna Borşa este situată central pe Valea Borşei, ceea ce i-a conferit, încă din preistorie, un loc important pe traseul dintre Dragu –Aşchileu – Vultureni – Răscruci, deci între zona Meseşului şi a Someşului. Mai mult, descoperirile arheologice din Ciumăfaia atestă existenţa unui “nod” rutier care făcea legătura prin Chidea şi Bădeşti cu Dăbâca şi Panticeu, iar prin Giula cu Măcicaşu şi Deuşu, toate cu numeroase urme ce atestă comunităţi contemporane cu cele din comuna Borşa. Existenţa unei „villae rusticae” la Ciumăfaia indică posibila existenţă a unui drum roman (poate sub porţiuni din şoseaua actuală. De asemenea, tumuli de creastă ce se văd pe dealurile ce separă văile, pe lângă importanţa lor funerară, au avut (şi au şi azi) funcţia de marcare a hotarelor, două dintre ele fiind pe raza comunei.
Condiţiile naturale din zona comunei Borşa au favorizat locuirea acestor teritorii încă din cele mai vechi timpuri. Cele mai vechi aşezări sunt de la începutul neoliticului cca 5000 î.e.n. Din Epoca pietrei sunt locuirile de la Biserica Reformată şi Măzărişte, tot din Ciumăfaia. Sfârşitul Epocii metalelor este atestat printr-o locuire la Păluta din Ciumăfaia şi prin şirul de tumuli de pe crestele Dealului Cetatea Caprei, ce separă Valea Borşei de Valea Feiurdului, până spre Răscruci la Borşa Cătun. Din perioada tracică sunt urmele necropolei de la Holumburi din Borşa Cătun, care necesită, pentru început, investigaţii non-distructive prin scanări magnetometrice. Locuirea neîntreruptă a Văii Borşei este confirmată şi de documentele medievale timpurii şi de fragmentele ceramice descoperite în mai multe locuri de pe raza comunei.

Castelul lui Bánffy
Prima atestare documentară sub denumirea de Bursa este din anul 1216, ca fiind proprietatea familiei Borşa. Satul Borşa, cu tot ce implică aceasta: clădiri, păşuni, fâneaţă, terenuri arabile, păduri, ape - era proprietatea comunităţii până în anul 1367, când regele Ludovic I al Ungariei (1342–1382) l-a donat familiei nobiliare Bánffy, care va stăpâni aici teritorii, clădiri şi iobagi până la reforma agrară din 1923 (unele terenuri) şi naţionalizarea din 1948 (restul moşiei cu clădiri). Castelul lui Bánffy, înscris pe „Lista Monumentelor”, a fost construit, probabil, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de baronul Dániel Bánffy (1812–1888), fost comite de Dăbâca şi consilier intern, căsătorit cu Anna Gyárfás. Naţionalizat după Marea Conflagraţie Mondială, castelul şi parcul au găzduit, în anul 1948, Şcoala Agrară, apoi Dispensarul, iar din anul 1957, Spitalul de Boli Psihice Cronice. Castelul a fost retrocedat recent urmaşilor familiei Bánffy, care au acceptat funcţionarea în continuare ca Spital, necesitând însă reparaţii urgente şi modernizări cerute de exigenţele actuale de utilizare ca spital. Din inventarul vechi al castelului se mai păstrează câteva piese originale (unele chiar la locul lor): pe hol - un dulap elgant din lemn decorat cu oglinzi veneţiene, în stilul „secession”. Importanţa artistică a castelului din Borşa este dată mai ales de piesele de fier forjat din casa scării, de piesele originale de mobilier şi de ornamentica pereţilor exteriori. O importanţă deosebită are şi parcul castelului, care a fost amenajat tot în stilul eclectic, cu belvedere din turn, parc care a fost conceput ca un şarpe în mişcare cu capul la castel, vizibil şi azi în ortofotograme.
Biserica Ortodoxă nouă a fost construită între 30 iulie 1898 şi 5 noiembrie 1899, iar sfinţirea a avut loc la 21 octombrie 1900, pe vremea preotului localnic Ioan Bochiş cu fonduri adunate de pr. Alimpiu Barbulovici (1874) şi Alexandru Lemeny (1893 protopop de Gherla). Clopotul din turla mică de lângă Sfântul Altar este de la Biserica Veche şi este inscripționat în limba slavonă: „Acest clopot este al borșenilor” şi anul (?) “1456”, deci funcţionează dinainte de anul 1761, când, din ordinul generalului Bucow, a fost incendiată vechea biserica din lemn ce se afla în Cimitirul Ortodox.
Biserica Reformată Calvină are cimitir în jur. În perioada Reformei, locuitorii romano-catolici au trecut la calvinism. Parohia reformată există din 1710, fiind înscrisă în Registrul Eparhiei Ardealului pe baza patrimoniului său mobil. Printre enoriaşi apar membrii influenţi ai comunităţii, iar pastorul primeşte dijmă. Registrele Parohiei consemnează evenimentele începând din anul 1812. Biserica reformată actuală, cu turnul de 17 m a fost construită între anii 1827-1828 din pietrele şi încadramentul uşii vechii biserici. Biserica construită în stil gotic, are o navă cu o lungime de 20 m şi o lăţime de 10 m, sanctuarul având o lăţime de 7 m. Ferestrele de pe fronton au fost realizate în stil baroc. Amvonul este din piatră cioplită cu decor floral. Orga este donaţia contelui Bánffy Miklós. Orologiul din turn, donată tot de familia Bánffy, a fost realizat de Magyar Károly, ceasornicar din Budapesta în 1890.
Monumentul Eroilor din Crestaia a fost ridicat în cinstea românilor ucişi în data de 13 octombrie 1944 pe Dealul Crestăii, Fâneţele Crestăii, Dealul Controberii şi Silaia, în total 99 soldaţi. În primăvara lui 1945, odată cu descoperirea a încă trei soldaţi, localnicii au înălţat, în vârful Dealului din Faţa Crestăii, o răstignire, lângă mormântul eroilor, iar la 10 mai 1945 a avut loc o manifestare religioase în cinstea eroilor căzuţi pe teritoriul comunei. Cantorul Onuţ Tarţa din Giula a compus “Vers al eroilor din Crestaia”, care se mai păstrează, în original, pe un contract vechi de înregistrare a pământului, ce se află în posesia ultimei locuitoare a Cătunului Crestaia.
Localitatea Ciumăfaia  a fost atestată documentar, în anul 1230, sub apelativul Choma.
Biserica maghiară din Ciumafaia, azi reformată, construită în stil romanic, funcţionează şi astăzi, iar în decursul timpului a suferit mai multe reparaţii. Documentele vremii amintesc de reşedinţele nobiliare şi de strămutarea iobagilor, ceea ce a determinat definirea unor localităţi ca „sate curiale”, cum este şi cazul satului Ciumăfaia. Prima atestare documentară a satului Giula este din anul 1307 sub denumirea de Gyula şi aparţinea familiei Borsa.
În actele din secolul al XIV-lea a fost consemnată existenţa unei Parohii catolice şi a unei biserici construită în stil gotic. Cândva în sec. al XV-XVI–lea se aduc clopotele. Enoriaşii şi biserica au trecut la reformă în sec. al XVI-lea, devenind comunitate calvină parohială.

Villa rustica de la Ciumafaia  
În anul 1943, Zoltá Székely a efectuat săpături arheologice şi a dezvelit o Villa Rustica romană având o suprafaţa îngrădită de 3 ha, cu un bogat material ceramic şi o incintă din zid de piatră (opus incertum), trei anexe lipite de incintă şi o clădire principală. În camera din faţa intrării principale s-a găsit, în locul original, un altar din piatră dedicat zeului Silvanus Domesticus (divinitate, protector al pădurilor, plantaţiilor, turmelor de vite - de aceea ofrandele constau din struguri, cereale, lapte, carne de vită şi porc, vin, etc., fără ca femeile să participe la închinare, fiind un ritual strict bărbătesc). A mai fost descoperit şi un denar emis în anul 195, ori 197 de împăratul Septimius Severus. Tot aici au fost descoperite ţigle cu ştampila „leg. XIII Gem” (Legiunea a XIII-a Gemina). Villa Rustica a avut două faze succesive de construcţie şi doi proprietari: Aelius Iulius („Veteranus ex centurionae” primise aici pământ la sfârşitul carierei militare) şi Aelius Maximus (fiul lui Iulius, militar de profesie, a activat pe Rin, a trecut prin toate gradele: „decurio”; „duumvir quinquennalis” şi „flamen” în colonia Napoca.                                Biserica reformată din Ciumafaia este construită în stil romanic, datează din secolul al XVI-lea şi în decursul timpului a suferit o serie de restaurări, printre care amintim ancadramentul semicircular al uşii de pe latura sudică care a fost refăcut în stil renascentist. Amvonul a fost construit de David Sipos, în anul 1745. Pe poarta de intrare în curtea bisericii se află incizat anul „1759”.
Biserica Refomată Calvină actuală a fost construită în secolul al XVIII-lea şi are cimitir în jur. Biserica are un sanctuar semicircular, ferestre gotice şi are 15 m lungimea şi 7 m lăţime. Turnul actual cu o înălţime de 12 a fost construit între anii 1813-1843.
Biserica Ortodoxă din Giula a fost construită în anul 1854 cu turnul zvelt în faţă, după stilul epocii. În interior sunt câteva inscripţii în limba latină un iconostas şi un amvon pe care se mai păstrează pictura veche. Stilul arhitectonic de concepţie şi interiorul cu altarul, iconostasul, amvonul, o recomandă să fie inclusă pe Lista Monumentelor Istorice.                 
Iată doar, o parte din urmele Istoriei lăsate la noi în sat, mărturii materiale lăsate nouă de înaintaşii noştri. Rolul istoriei şi a monumentelor istorice este de a prezenta posterității sinteza vremurilor apuse. Dacă se ridică vălul trecutului se face pentru a evidenția viața sub toate aspectele în deplină obiectivitate, viața în toate momentele sale de înălțare și decădere.
Prof. Ciprian Varga
Directorul Şcolii Gimnaziale Borşa