Întotdeauna, „să spui” nu este egal cu „să faci”. Adică una spunem, alta facem. Nu noi, pentru că noi nu putem. Dar cei ce pot să facă și nu fac...ei sunt pecinginea unei societăți în continuă derivă.
Avem spitale, n-avem condiții în spitale. Avem școli, n-avem eficiență în educație. Avem Ministerul Economiei, avem deficit bugetar (adică cheltuielile depășesc încasările). Avem Ministerul Muncii, avem pensii speciale (care nu au la bază contributivitatea) pentru unii și pensii la limita subzistenței pentru alții. Și exemplele pot continua.
Dacă suntem bolnavi, noi sau copiii, sau părinții noștri, ne gândim de două ori înainte să mergem la spital. Odată pentru că suntem tratați necorespunzător (sau cum ar spune unii, în efect de turmă), sau pentru că există riscul ca secția să ia foc sau ca să mergi cu apendicită și să mori de un virus nosocomial (sau, cum ar spune o fostă ministră în viață, să te culci viu și să te trezești mort). Și după toate astea, să fii certat că nu ai încredere în sistemul medical.
Mă întreb dacă în marile spitale din marile orașe, în care se alocă fonduri incomensurabile, se întâmplă aceste lucruri reprobabile, ce șanse de supraviețuire sunt în spitalele (dacă se pot numi așa) rurale.
Dacă ducem copiii la școală iar educația se face cu cadre ce au luat nota 2 (doi) la titularizare, dar au fost lăsate să predea ca suplinitoare... sincer, nu înțeleg de ce le mai pune să dea concursuri pentru evaluarea cunoștințelor dacă oricum au dreptul să ne educe copiii și cele cu nota zece, și cele care au luat cu nota doi.
Oare noi gândim prost sau lor chiar nu le pasă de noi?
Cătălin Gherzan